Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri (21 de julio de 1821 - 22 de agosto de 1890) fue un poeta, dramaturgo, político y diplomático rumano. Recogió canciones del folclore rumano y fue uno de los principales animadores del movimiento del siglo XIX para la identidad cultural rumana y la unión de Moldavia con Valaquia.
Nació en la ciudad moldava Bacău, en una familia de pequeños propietarios de tierra. Sus padres, Vasile y Elena Cozoni, quien era hija de un comerciante rumano de origen griego, tuvieron siete hijos, de los cuales sobrevivieron tres : Catinca, Iancu - futuro coronel en el ejército - y Vasile.
La familia prosperó en los negocios lucrativos de comercio con la sal y los cereales. En 1828 compraron una hacienda grande en Mirceşti, un pueblo cerca del río Siret. El joven Vasile pasaba su tiempo ahí estudiando con un monje de Maramureş, Gherman Vida, y jugando con Vasile Porojan, un niño gitano que llegó a ser un amigo cercano. Los dos aparecerán como personajes en su obra.
Adolescencencia y juventud
Entre 1828 y 1834, estudió en el "pensionnat" Victor Cuenim, un internado de élite para chicos en Iaşi. Llegó a París en 1834, estudiando química, medicina y derecho, hasta abandonarlo todo para lo que él llamó la "pasión de mi vida", la literatura. Escribió sus primeros ensayos literarios en 1838, en francés, idioma que había aprendido perfectamente durante su estancia en París. Después de regresar por un corto período a Moldavia, viajó en el Oeste de Europa de nuevo, visitando Italia, España y el sur de Francia.
En 1840 fue nombrado director del Teatro Nacional de Iaşi. Escribió su primera obra de teatro, "Farmazonul din Hârlău", y, en 1844, la segunda, "Iorgu de la Sadagura", una comedia. Las dos obras gozaron de un éxito limitado. Contribuyó también a "Dacia literară", la primera revista literaria en idioma rumano, revista fundada por Mihail Kogălniceanu, así como a "Albina Românească" ("La Abeja Rumana"), el primer periódico en idioma rumano de Moldavia. Editó también "Propăşirea" (renombrado "Foaie Ştiinţifică şi Literară", 1843), junto con Kogălniceanu, Ion Ghica, y Petre Balş.
Interés romántico
Un año después, Vasile participó a una fiesta que celebraba el onomástico de Costache Negri, un amigo de familia. Se enamoró ahí de la hermana de Negri, Elena. Ella, con 21 años y recién divorciada, respondió con entusiasmo a las declaraciones de amor del joven de 24 años. Alecsandri escribió poemas de amor hasta que una enfermedad súbita obligó a Elena a irse a Venecia. Él la encontró ahí, y pasaron juntos dos meses ardorosos.
Viajaron a Austria, Alemania, y a los territorios conocidos por Vasile de Francia. La enfermedad pectoral de Elena se agravó en París, y, después de una breve instancia en Italia, los dos embarcaron en una nave francesa para regresar a casa, en el 25 de abril de 1847. Elena murió durante el viaje, en los brazos de Vasile. Alecsandri canalizó su dolor en un poema, "Steluţa" ("La pequeña estrella"). Más tarde habrá de dedicarle su colección de poemas "Lăcrimioare" ("Lagrimitas")
Vida media
Actividad política
Ion Ghica (sentado) y Vasile Alecsandri, fotografiados en Estambul (1855).
En 1848, pasó a ser uno de los líderes del movimiento revolucionario basado en Iaşi. Escribió un poema muy leído entonces, en lo cual pedía al público que se junte a la causa - "Către Români" ("A los rumanos") - renombrado después "Deşteptarea României" ("El despertar de Rumania"). Junto con Mihail Kogălniceanu y Costache Negri, escribió un manifiesto del movimiento revolucionario de Moldavia, "Dorinţele partidei naţionale din Moldova" ("Los deseos del Partido Nacional de Moldavia).
Sin embargo, al fracasar la revolución, huyó a través de Transilvania hasta Austria, estableciéndose en París, donde continuó a escribir poemas políticos.
Logros literarios[editar]
Después de dos años, regresó para ver el éxito de su nueva comedia, "Chiriţa în Iaşi". Viajó por los pueblos de Moldavia, recogiendo y arreglando varias obras del folklore rumano, que publicó en dos partes, en 1852 y 1853. Los poemas incluidos en estas dos colecciones muy apreciadas llegaron a ser la piedra angular de la emergiente identidad rumana, particularmente las baladas "Mioriţa", "Toma Alimoş", "Mânăstirea Argeşului", y "Novac şi Corbul". Su volumen de poesías originales, "Doine şi Lăcrămioare", consolidó su buena reputación.
Apreciado generalmente en los círculos culturales rumanos, participó en la fundación de "România Literară", a la cual contribuyeron escritores de Valaquia y Moldavia. Fue uno de los más entusiastas unionistas, apoyando claramente la unión de las provincias rumanas Valaquia y Moldavia. En 1856, publicó en el periódico de Mihail Kogălniceanu, "Steaua Dunării" ("La estrella del Danubio"), el poema "Hora Unirii", que pasó a ser el himno del movimiento para la unificación.
Nuevo interés romántico
El fin de 1855 vio a Alecsandri siguiendo un nuevo interés romántico, a pesar de promesas hechas a Elena Negri en el lecho de muerte. Con 35 años, el ahora famoso poeta y figura pública se enamoró de la joven Paulina Lucasievici, hija de un propietario de posada. El romance se desarrolló como un relámpago : los dos se establecieron en la hacienda de Vasile en Mirceşti, y, en 1857, nació su hija Maria.
Éxito político
Alecsandri encontró satisfacción en el progreso de las causas políticas para las cuales había luchado. Las dos provincias rumanas se unieron y Alexandru Ioan Cuza lo nombró ministro de Asuntos Exteriores. Viajó por el Oeste con el propósito de convencer a los dignatarios a reconocer la nueva nación y apoyar su emancipación dentro de la problemática región balcánica.
Retirada a Mirceşti
Los torneos diplomáticos lo cansaron. En 1860, se estableció en Mirceşti para el resto de su vida. Se casó con Paulina a más de una década y medio después, en 1876.
Entre 1862 y 1875, Alecsandri escribió 40 poemas líricos, incluyendo a "Miezul Iernii," "Serile la Mirceşti, "Iarna," "La Gura Sobei", "Oaspeţii Primăverii", y "Malul Siretului". Escribió también poemas epicos, collecionados en el volumen "Legende" ("Leyendas"), y dedicó una serie de poemas a los soldados que participaron en la Guerra de Independencia de Rumania.
En 1879, su drama "Despot-Vodă" recibió el premio de la Academia Rumana. Continuó a ser un escritor prolífico, terminado una comedia fantástica, "Sânziana şi Pepelea," (1881) y dos dramas - "Fântâna Blanduziei" (1883) y "Ovidiu" (1884).
En 1881 escribió "Trăiască Regele" ("Viva el Rey"), que pasó a ser el himno nacional del Reino de Rumania, hasta la abolición de la monarquía en 1947.
Sufriendo de cáncer, Alecsandri murió en 1890 en su hacienda de Mirceşti.
Canción del latino
I
La raza latina es reina entre las grandes razas del mundo.
Lleva sobre la frente una estrella divina que resplandece á través de los tiempos seculares.
El destino encamina siempre hácia delante su marcha.
Va al frente de las otras razas, derramando luz sobre sus huellas.
II
La raza latina es una virgen dulce y encantadora.
El extranjero inclínase ante ella y cae de rodillas, con un deseo mezclado al sentimiento. Bella, viva, sonriente, bajo el sereno cielo, en el ambiente tibio, se contempla á los rayos de un sol espléndido y se baña en un mar de esmeralda.
III
La raza latina tiene buena parte de los tesoros de la tierra, y generosamente los comparte con sus demás hermanas; pero es terrible en su cólera cuando su brazo libertador hiere la cruel tiranía y lucha por su honra.
IV
En el día del juicio final, la raza latina, cuando le pregunten en presencia de Dios:
«¿Qué has hecho en el mundo» responderá serena y tranquila:
« ¡ Ah, Señor, mientras he en el mundo, á sus ojos absortos te he representado a tí!».
Traducción española de Teodor Llorente
The Vampire (Strigoiul)
Cerca de la puntiaguda orilla del barranco, en alto
Contra el firmamento, resaltado
Acaso ves un crucifijo asolado
Manchado por el clima, con musgo acrecentado
Lúgubre, desolado, condenado
Por un sinfín de tempestades golpeado?
Ni una cuchilla de pasto crece ahí,
Ni un campesino ronda por ahí.
Aún la sombría ave de la noche
La evita al elevarse,
Temiendo el fúnebre gruñido
Que proviene del entierro
Alrededor, en noches sin estrellas,
Infinitos huespedes de luces vívidas
Destellando preocupadas, revelando
En su pie un fantasma, arrodillado
Mientras barbotea en terroríficos lamentos,
Maldiciendo a Dios y todos los Santos
Viajero nocturno, cuidado
del espectro que ahí balbucea.
Cierra tus ojos, y apura tu corcel
A su máxima velocidad
Pues bajo esa cruz, yo imagino
Yace el obsceno cuerpo de un vampiro!
Aunque la noche es negra y fría
Una historia de amor, siempre contada,
Flota en murmullos por el aire.
Vigoroso joven y dama majestuosa
Sellan dulces votos de ardiente pasión
Con sus labios, como los amantes.
Inquieta, pálida, una silueta vislumbro
Suspendida cerca; qué podrá ser?
Es un potro, blanco como la nieve
Trotando lento delante y atrás
Como un vigía. Mientras se gira
Orgulloso pisa el prado.
No me dejes, amada, esta noche!
Quédate conmigo hasta la luz de la mañana!
Llorando, la dama rogó;
Amore, mi alma se encuentra triste y temerosa!
Valientes no ante el terrible poder del vampiro,
Fuerte en esta hora mística!
Ni una palabra pronunció, pero preparó
La dama que lloraba contra su pecho
Besó sus labios, mejillas y ojos
Sin poner atención a sus lágrimas y sollozos;
Agitó su mano, con un gesto alegre
Montó, sonrió y cabalgó lejos.
Quién monta por el páramo al atardecer
Furioso con fuerza y brío
Como algún espíritu de tormenta, en su vuelo
Alimentado por el obscuro seno de la noche?
Es él, quien la abandonó en su miseria
Su amante, en su caballo blanco como la leche!
La ráfaga con toda su fuerza salvaje
Contiende para derribar al galante corcel
Que relincha desafiante contra su enemigo
Y pelea avanzando. Mira! abajo
El acantillado cerca del río
Mil luces tintinean brillantes!
Ahora se acercan, y ahora se alejan,
Aún perseguidas por el jadeante potro.
Se aproxima a la cruz en ruinas! Un estruendo,
Un chillido lastimero, una fuerte zambullida,
Y en la cama rocosa del río
Jinete y caballo yacen pulverizados sin vida.
Después de aquellas infames profundidades se levanta
Blasfemando gritos y alaridos estridentes
Resonando a través del tétrico aire
Y, como una serpiente desde su guarida,
Empuñando en alto una espada manchada de sangre
El vampiro se eleva de su sepulcro!
The Vampire (Strigoiul)
În prăpastia cea mare,
Unde vântul cu turbare
Suflă trist, înfricoşat,
Vezi o cruce dărâmată
Ce de vânt e clătinată,
Clătinată ne-ncetat?
Împrejur iarba nu creşte
Şi pe dânsa nu-şi opreşte
Nici o pasăre-al ei zbor;
Că sub dânsa-n orice vreme
Cu durere jalnic geme,
Geme-un glas îngrozitor.
Când e noapte fără stele,
Mii de flăcări albăstrele
Se văd tainic fluturând,
Şi prin ele crunt deodată
O fantasmă se arată,
Se arată blestemând.
Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite
De ţi-e calul de bun soi,
Că-n mormântul fără pace
Şi sub cruce-acolo zace,
Zace singur un strigoi!
Într-o noapte-ntunecată
Dulce şoaptă-namorată
Prin văzduh încet zbura.
Două umbre sta în vale,
Ce, cuprinse-n dulce jale,
Amor vecinic îşi jura.
Iar pe-o culme-n depărtare
Se vedea mişcând la zare
Un cal alb, copil de vânt;
Coamele-i erau zburlite,
Ş-a lui sprintene copite
Săpau urme pe pământ.
Nu te duce, nu, bădiţă!
(Zicea blânda copiliţă
Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)
Ah! te jur pe sfânta cruce!
Stai cu mine, nu te duce…
Dar voinicul n-a răspuns;
Ci, strângând-o cu-nfocare,
După-o dulce sărutare,
Repede s-a depărtat
Şi, sărind cu veselie
Pe-al său cal de voinicie,
În văzduh s-a afundat.
Cine-aleargă pe câmpie
Ca un duh de vijelie
Într-al nopţii negru sân?
Cine fuge, cine trece
Pe la ceasul doisprezece?…
Un cal alb, cu-al său stăpân!
Vântul bate, vâjâieşte,
Falnic calul se izbeşte,
De se-ntrec ca doi voinici.
Dar prin neguri iată, iată
Că lucesc pe câmp deodată
Mii de focurele mici.
Ele zbor, se depărtează.
Zboară calul, le urmează,
Păşind iute către mal.
Stai, opreşte!… de pe stâncă,
În prăpastia adâncă
Au picat stăpân şi cal!
Şi-de-atunci în fund s-aude
Gemete, blăstemuri crude
Care trec pe-al nopţii vânt.
Şi de-atunci ades s-arată
O fantasmă-nfricoşată
Care iese din mormânt!
T O la Venecia muy deseada
Mis pensamientos vuelan con añoranza
Cuando en la noche nublada,
Mis sentimientos dolorosos
Son oprimidos por amargo pesar.
Así, el pájaro herido
Por una serpiente venenosa
Las moscas, moscas, hasta que se cansaban a cabo,
Y, amortigua, deja caer
Al lado de su nido de flores.
O más magnífico Venecia!
Todo aquel que ha sido capaz de probar
La dulzura del amor
En medio de tu vida de poesía
Para la eternidad no te olvidaré!
Te amo en tu desolación,
En tu vestimenta de luto;
Y en tus góndolas
Que pierden a sí mismos entre los canales,
Al igual que un sueño inconcluso.
Te amo con arrepentimiento ferviente,
Para tu hermoso pasado,
Y para los recuerdos
Por el amor sagrado,
Y del ser que he perdido.
Traducción de Henry Stanley
Doina *
Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!
Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!
Doina, doinitâ!
De-aş avea o puşculiţâ
Şi trei glonp în punguliţâ
Ş-o sorioară de bărdiţă!
De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!
Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: "Mândruliţă,
Mă jur p-astâ cruciuliţâ
Să te ţin ca un bădiţă!"
Şi i-aş zice: "Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!"
Şi le-aş zice: "Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!"
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!
* Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc.
Ea cuprinde simţurile sale de durere, de iubire si de dor.
Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea
duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută!
Baba Cloanţa
Şede baba pe călcâie
În tufărul cel uscat,
Şi tot cată ne-ncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.
Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
"Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine
Să-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fermecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!
În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!
Fiară-Verde să-1 gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-1 muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!"
Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-a căzut,
Pe lună s-a pus o patâ
Şi-n sat focul a scăzut:
"Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr' de noroc.
Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.
Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-a învrăjbit!
Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de mătasă,
Haine mândre de-mpărat.
Vârcolacul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin' ca pasărea-ntr-un zbor
Pân' ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior."
Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-a sfârşit,
Iar voinicul n-a venit!
Mâinile cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:
"Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!
Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!
Vin' ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând
Că de-acum pe vecinicie
Tie sufletul îmi vând!"
Abia zice, şi deodatâ
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicatâ
Doi ochi duşmani strălucesc!
"Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce
(Zbiară-un glas ce dă fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea baltâ de mă-i duce
Şi-mprejuru-i de trei ori!"
Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat.
Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.
Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.
Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierind,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.
Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân' în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către ţelul depărtat.
Zece pasuri încă grele...
Mândrul că şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi 1-a descânta.
Doi paşi încă... Vai! în lunc
Ţipă cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.
Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...
Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Printre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:
"Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!"
1842, Mirceşti
Pe un album
În zadar vuieşte Cerna şi se bate
De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân...
Apa-i trecătoare, pietrele rămân!
În zadar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!
Suvenirul dulce de-un minut slăvit
Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!
Peneş Curcanul
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: "Ba,
Zburăm la luptă cruntă!"
"Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!"
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr' de musteţi
Răcnea: "Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!"
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu... şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind... mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau...
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie...
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!...
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
"Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!"
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
"Amin! şi Doamne-ajută!"
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!
Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.
"Ura!-nainte, ura!..."
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
"Moldova să trăiască!"
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: "Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!"
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.
Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm... iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
"Allah! Allah!" turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
"Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!"
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
"Virtutea militară"!...
Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!
Mirceşti, august 1877
No hay comentarios:
Publicar un comentario